Zambilă sau crin?

În luna februarie am plantat câţiva bulbi de zambile. Aşteptam cu emoţie să crească şi să învăluie camera de parfum. Şi am tot aşteptat. Ea tot creşte dar floarea nu mai apărea. Într-o zi mă uitam ciudat la ea. Frunzele începeau să-i crească în mod straniu. Ceva nu a fost în regulă. Am lăsat-o să crească undând-o când eu când Bea. Şi tot creştea. A atins chiar 70 de cm. Iar când i-a apăut bobocul alb am rămas şi mai uimită, eram sigură că va fi o floare absolut sperbă. Şi nu m-am înşelat. Iar faptul că are şi miros îi dă rang de floare a paradisului.

E o floare deosebită, nu găsesc explicaţia. Filamentele ei au o culoare maron, nu galbenă cum au crini obişnuiţi. Oare de ce?

Did you like this? Share it:

Adauga comentariu...

comentarii cu facebook

One thought on “Zambilă sau crin?

  1. În vremea secerişului, după ziua de năduşeală în foşnetul aspru al spicelor uscate, pădurea de tei, pe lângă care treceam, era o încântare dumnezeiască. Toată, din vârf până-n rădăcină, numai floare aurie… Şi peste tot şi peste toate se lăsa, groasă şi dulce ca mierea, mireasma florilor de tei. Venea câte o undă de baltă şi alta de cânepă sau de cimbru, dar rând pe rând mureau în beţia stăpânitoare a teiului. Pădurea respira o vrajă uriaşă, copleşitoare, care moleşea pământul şi cerul unde începeau să înmugurească stelele. Atunci puteau să iasă oricâţi haiduci ar fi voit, că nu-mi mai păsa de nimic. Mireasma teiului are o putere pătrunzătoare şi o îndestulare miraculoasă că, respirând-o, îţi trece şi foamea şi frica şi mânia. Pacifică sufletul până în adâncurile lui, dacă nu chiar îl adoarme. Nu cunoşteam în vremea aceea poezia lui Eminescu, dar glasul celui care mâna la pas prin această negrăită încântare aeriană îngâna lângă mine ca deşteptat dintr-o dulce amorţeală: – Frumoasă e lumea lui Dumnezeu, măi Ionică!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *