Crize. Nervi. Plâns. Lovituri.

Crize. Nervi. Plâns. Lovituri. Ţipat ca din gură de şarpe.

Acesta este şirul a ceea ce urmeză atunci când “e timpul de plecare”.

Şi a început să se întâmple destul de des, în special în locuri publice.

La spaţiu lde joacă. După 1.5-2 ore de zbenguială încep şi toanele ei în momentul în care îi spun că trebuie să plecăm. A fost suficient să urmărească reacţiile  de crize a câtorva copii că a dat şi ea tonul.

Eu când spun că este gata, este gata, nimic în plus… mai ales dacă cu 10-5 min înainte i-am tot repetat că este timpul să plecăm, şi-i precizez ce urmează să se întâmple.

Luat pe sus, ţipete din ce în ce mai tari urmate de lovituri cu palma în pieptul meu.   Orice încerc să spun e absorbit de alte ţipete, simt priviri ucigătoare în spate şi împrejur, majoritatea ne privesc.  Nu cedez, merg mai departe încercând să o calmez/ distrag atenţia folosind un ton calm. Nu funcţionează nimic. Ajunşi la maşină, încetează, dupa 10 min doarme profund.

Pe strada pe care urmează să ne mutăm locuiesc foarte mulţi copii, unii mai măricei alţii mai mici. Când este cald afară, se strâng cu toţii… Pentru că nu este departe de unde locuim acuma, şi pentru că mergem des acolo s-a obişnuit să alerge/ să se joace şi săă fugă după acei copiii. Chiar s-a şi împrietenit cu o vecină. Eu trebuie să stau de paza cât timp ea îşi vede de joacă, nu o pot lasa singură mai ales ca trec maşini şi oricând se poate întâmpla ceva neprevazut. De ex. într-o zi a căzut pe trotuar, lângă, era o bicicletă care a cazut aproape pe ea, şi a julit-o. În fine, plus că copiii cei mari sunt cam năzdrăvani. Read more “Crize. Nervi. Plâns. Lovituri.”