Anticarul de Julian Sanchez


 

Săptămâna trecută am terminat-o de citit. Această carte am primit-o la schimb de la Antoaneta (piticidarvoinici).

O carte uşoară, cu un scris limpede, clar şi frumos. Romanul e misterioas şi devine tot mai interesant pe parcurs ce lectura înaintează.
Prima parte mi s-a părut uşor plictisitoare, descrierea muncii unui anticar, o muncă făcută din pasiune şi dedicare totală. Nimic neobişnuit. Mi-a plăcut descrierea şi dedicarea lui pentru muncă (între noi fie spus, parcă îl vedeam pe soţ, deşi, nu e anticar :) )Rătăcit în munca sa de anticar, descoperă un manuscris atât de important încât este ucis. O parte mare a romanului îţi lasă impresia că ucigaşul este Francezul, un colaborator prin care facea trafic de artă. Presimţind că urmează sa se întâmple ceva, îi scrie o scrisoare-testament fiului, dându-i câteva indici unde ar putea găsi manuscrisul latinesc din secolul al XV-lea. Fiul vitreg, Enrique, era scriitor. Întors în oraşul natal, doreşte să descopere motivul pentru care murise omul care-l crescuse şi care avea în inima sa un loc important şi mai ales cine este asasinul. Găseşte misteriosul manuscris şi începe cercetările, în paralel cu poliţia, contactând un vechi prieten, detectiv particular.
Îngrijorată, fosta soţie intervine şi-l ajută să descopere cheia manuscrisului cu ajutorul unui filolog.

Parcă din momentul în care Bety s-a întâlnit cu Manolo Alvarez, romanul a devenit atât de interesant încât, abia-abia mai reuşeam să las cartea din mână.
Au început să se învăluie adevărul cu ficţiunea să-mi dau seama care parte este adevărată în acest roman.
Nu ştiu dacă este adevărat faptul că pe piatra cu care l-a lovit regele David pe Goliat,  scria numele lui Dumnezeu (i-am scris cuiva în acest sens şi aştept răspunsul), dar faptul că adevaratul nume al lui Dumenezeu este înscripţionat pe o piatră ştiu de la studiile biblice pe care le-am facut acuma câţiva ani. Mi-a plăcut foarte mult că scriitorul a făcut această precizie, a vorbit despre numele lui Dumnezeu.

Să revin la manuscris. În manuscris este vorba despre o Piatră sfântă pe care este înscripţionată numele lui Dumnezeu. Dar manuscrisul este atât de bine codat încât Enrique nu reuşeşte să afle unde anume se află piatra, astfel acceptă ajutorul fostei soţii care era profesor universitar şi studia latina.

Bety, începând documentăriile intră în contact cu renumitul filolog Manolo. Şi află de la acesta Istoria pietrei lui Dumnezeu.

Numele lui Dumnezeu
Citat de la pagina 201, discuţia dintre preotul Shakermann şi Manolo: “Eşti doar un filolog pasionat de munca lui: rar se întâmplă ca experienţa mea de viaţă să mă fi înşelat. Vrei să ştii doar pentru a cunoaşte: curiozitatea ta e sănătoasă, constructivă, de aceea, voi încerca s-o satisfac atât cât pot (…) să începem:
Cercetarea asupra numelui lui Dumnezeu a fost o preocupare constantă de-a lungul istoriei iudaismului (…) Numele Lui ne este în realitate necunoscut şi a fost obiect de investigaţie din vremuri imemorabile. Ştim cum anume ne-a spus să-L numim, dar nu ştim cum se numeşte în realitate. Totul se concentrază în jurul Lui, aşa cum este numit în textele sfinte. De asemenea îl poţi numi Yahve, care este pronunţarea simplificată a consoanelor YHVH (…), sau Elohim, plurarul de ăpoliteţe de la El YHVH… După cum vezi, poate fi numit în aceste feluri, dar mai există multe altele.
(…) – Ajunşi în acest punct, a spus Manolo, peseme că păreamm atât de dezorientat, încât Shakermann a zâmbit condescendent şi mi-a făcut ştrengăreşte cu ochiul: <<Nu-ţi fie teamă, nu sunt bălmăjelile unui bătân senil. Îţi spun toate astea pentru că trebuie să înţelegi importanţa întregului înainte de a intra în centrul enigmei. Iar enigma este deja aici: Piatra lui Dumnezeu, despre a cărei existenţă puţini ştiu, este o piatră specială, posibil un smarald, dar adevărata ei importanţă rezidă în faptul că ascunde un mister-cheie fundamental. Pe una dintre feţe apare scris adevăratul nume şi, prin urmare, este însufleţită de prezenţa unei sefira, o emanaţie directă a Lui.>>

 

Istoria Pietrei lui Dumnezeu

Odată ce a înţeles valoarea pietrei, bătânul preot a început să-i spună despre istoria Pietrei lui Dumnezeu. În timpurile biblice, de pe vremea regelui David al Israelului, când acesta se confrunta cu multe ameninţări. Una dintre ele a fost hărţuirea constantă a filistenilor, până în momentul în care a avut loc lupta dintre Goliat şi David. “Goliat era un uriaş aparent invincibil şi un expert în arta războiului. În lupta normală, David nu l-ar fi putut învinge niciodată, ar fi fost imposibil. Dar a făcut-o, nu prin merite proprii, mai degrabă cu ajutorul Lui.” Piatra cu care a tras cu praştia şi l-a doborât pe Goliat, peseme era înscripţionată cu numele lui Dumnezeu, o piatră mistică, trimisă de El, pentru a-l ajuta în luptă. Manolo i-a spus preotului că povestea aceasta nu apare în Scripturi. “E adevărat, nu apare. Iar asta pentru că existenţa Pietrei e un secret pe care doar câţiva iniţiaţi îl cunoaştem.”
Povestea Pietrei lui Dumnezeu nu se opreşte aici, mai sunt multe de spus, este un obiect mistic cu proprietăţi magice “cabaliştii puteau să extragă puterea acestui sefirat şi să o folosească în scopuri personale puteau să fie ori pozitive ori negative… Piatra este un obiect râvnit, e un obiect de o valoare in-cal-cu-la-bi-lă.”

Alte pagini din carte care m-au emoţionat foarte mult au fost acelea în care descria ororurile Inchiziţiei.

 

 Manuscrisul lui Casadevall

De la pagina 243-277 apare scris manuscrisul lui Casadevall, practic te duce într-o altă lume într-un alt roman, este prezentată drama familiei arhitectului Casadevall care este nenorocită de epidemia Moartea Neagră, murind în chinuri, pe urmă arşi pe rug pentru a estompa epidemia. Îi rămâne mezina, cu care pleacă în Barcelona începând o viaţă nouă. După 13 ani, urmăriţi de trecut, fata începe să prezinte semnele bolii. Totul este descris atât de frumos, încât te emoţionează foarte mult. Ajutat de un călugăr intră în contact cu evreii, care ar avea un remediu secret. Pentru a obţine acest remediu, promite că-i va ajuta. Fata se vindecă iar ajutorul pe care trebuie să-l acorde personajului misterios, denumit simplu S. constă în faptul că trebuie să ascundă Piatra într-un loc sigur în construcţia catedralei din Barcelona.

Personaje:

Philipe Bresard – era cel mai faimos hoţ european, dacă nu chiar internaţional din lumea artei. Poreclit Francezul. Arthur comercializa produsele furate de el.

Mariola – asociata lui Samuel (unul dintre prietenii lui Arthur) – “era cultă, pasională şi puţin rezervată; o femeie superbă”. Enrique se simţea foarte atras de ea. “Era atât de minunată, perfectă, fermercătoare… Nu descoperise la ea nici măcar un defect, cu excepţia acelei uşoare rezerve care o făcea chiar mai atrăgătoare. Frumuseţea ei era indiscutabilă, independentă de orice gust, inteligenţa ei, ascuţită, personalitatea ei magnetică. Mariola era altfel decât toate femeile pe care le cunoscuse. Sau mai bine zis, era opusul lui Bety, singura pe care ajunsese să o cunoască cu adevărat”.

Bety, fosta soţie a lui Enrique, de care divorţase pentru că “nu se mai putea altfel”, “totul a mers în direcţia asta”.

Arthur Aiguader, un anticar respectat de cei din breasla în care se afla, muncea cu pasiune, uitând chiar să se îngrijească de nevoile vitale. Era naşul lui Enrique. Părinţii lui Enrique muriseră într-un accident, iar el i-a devenit tutore, crescându-l ca pe propriul copil.

Enrique Alonso, scriitor naiv şi visător.

Manolo Alvarez, “cel mai dat naibii filolog”.

 

CITATE

Printre acele citate memorabile, pe care mi le-am notat (am un caiet in care scriu citate si fraze care îmi plac din cărţi) e un paragraf din discuţia lui Mariola cu Enrique, când l-a întrebat de ce a divorţat de Bety.

Mariola: – “Dar vă iubeaţi!
– Da, ne iubeam. Mă rog, eu cel puţin o iubeam. Şi cred că şi ea pe mine, dar n-aş băga mâna în foc. Atunci când m-a anunţat că pleacă a fost foarte tăioasă: nu mai exista cale de întoarcere, nu mai aveam ce să ne spunem. A plceat fără să se mai uite înapoi, şi bine a făcut. Avea dreptate.
– Noi avem întotdeauna dreptate, a punctat Mariola cu blândeţe, dar bărbaţii nu îţeleg decât în clipa când e prea târziu. Pun pariu că te-a prevenit de o mie de ori în legătură cu direcţia în care avea să se-ndrepte lucrurile.
– Da chiar a făcut-o! Şi nu doar prin vorbe, ci în multe alte feluri. Dar nu mi-am dat seama decât prea târziu, când nu mai era nimic de făcut.
– Nu te supăra că spun asta: cu puţine excepţii, voi bărbaţii, sunteţi nişte insensibili. Sunteţi altfel, trăiţi lucurile în mod diferit. Pentru mine e un mister cum poate familia să reprezinte forma de convieţuire social acceptată. În două zeci şi nouă la sută dintre cazuri , soţii nu se iubesc. La început simt o atracţie, dorinţă; cât timp această atracţie durează, totul funcţionează, fiindcă problemele par mai mici, mai uşor de surmontat. Apoi, cu timpul, pasiunea se stinge, iar problemele devin copleşitoare, din cauza egoismului bolnăvicios pe care îl purtaţi înăuntrul vostru şi cu care sunt sigură, vă contaminaţi şi iubitele.
– Un discurs feminist, deşi nu lipsit de temei. Uneori oamenii mimează fericirea, deşi relaţiile lor sunt dezastruase”.

 

Manolo, filologul, ucis cu sânge rece după acelaşi tipar

Sunt atât de multe de spus… e o carte atât de siropoasă, încărcată cu multe evenimente, încadrate pe mai multe planuri. În timp ce Enrique o conteplea/ cucerea pe Mariola. Manolo descoperise piatra într-o crăpătură din clopotniţa din catedrala din Barcelona. Nu reuşise să sustragă piatra, deoarece se făcuse târziu, îi era teamă să nu fie descoperit aşa că lasă pe a doua zi. Obosit, ajunge acasă, face o baie, îşi ia o carte la alegere din biblioteca şi când să se apuce de citit sună soneria, nu aştepta pe nimeni, era o oră întârziată din noapte. Cum deschide uşa, cineva îl loveşte în cap şi cade mort pe podea. E ucis cu acelaşi sânge rece.

Paginile devin tot mai palpitante, te fac să te cuprindă curiozitatea şi confuzia. Dacă francezul era în arest, atunci cine putea fi? Cine îşi doreşte atât de mult acea piatră încât ucide două persoane cu sânge rece? Nu mi-a venit să cred! Îmi spuneam în sine: nu e posibil! NUUU! Nu e adevărat!
Politia începe să-l cerceteze pe Enrique şi pe Bety, posibili sinucigaşi. Dar nu sunt ei.
Aş mai dori să vă spun că Enrique intră în posesia pietrei, o găseşte urmând săpăturile lui Manolo. Mi-a plăcut foarte mult modul în care a procedat cu piatra.

Nota autorului de la începutul cărţii: “Anumite experimente relatate în acest roman sunt reale. Las pe seama perspicacităţii cititorului posiblitatea de a descoperi ce anume din cele povestite în continuare s-a petrecut cu adevărat. Bineînţeles toate numele personajelor au fost modificate.”

Primele 20 de pagini sunt oferite de Editura All şi le poţi citi aici .

Did you like this? Share it:

Adauga comentariu...

comentarii cu facebook

3 thoughts on “Anticarul de Julian Sanchez

  1. Nu stiu de ce traiesc cu senzatia ca stiu cate ceva despre aceasta carte. Ori am mai citit vreo recenzie, ori nu stiu ce sa cred… O voi cauta la biblioteca, pentru ca sunt tare curioasa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *