Jurnal de Mircea Cartarescu

Mircea Cartarescu - Jurnal Am început să citesc jurnalul lui Mircea Cărtărescu. Jurnalul face referire la perioada între 1990-1996 şi are 470 de pagini.
Am scanat primele 5 pagini. Îmi va lua ceva timp până o voi termina, începutul sună promiţător şi-mi place. După ce am să termin cartea de citit vă voi spune impresia pe care mi-a lăsat-o. Până atunci lectură plăcută…

1990
1 ian. N-am mai făcut nici un bilanţ al lui ’89, an paradoxal pentru mine şi greu de prins în trei cuvinte. Totuşi: a fost anul unei evidente şi triste exteriorizări, unei uitări a tot ce a făcut viaţa mea de pînă acum: literatura, meditaţia, imaginarul. A fost primul an evident eşuat în privinţa valorii lucrurilor (cîteva indemne fragmente) pe care m-am încumetat să le-ncep. Transa care făcuse din mine un scriitor s-a risipit ca un vis cînd deschizi dimineaţa ochii. Practic nu m-a mai interesat literatura, ăsta-i adevărul, n-am mai putut să mă prefac că mă mai interesează. Am citit mai mult „la normă”, fără să asimilez, am scris mai mult din disperare şi stupefacţie. Nu mi-a ieşit nimic, tot ce am scris e mort, nu vine dinăuntru şi dinăuntrul dinăuntrului ca pînă acum. După criza morală groaznică din vară m-am mai liniştit totuşi. M-am gîndit că e firesc ca Visul şi Levantul să mă fi epuizat ca scriitor. Am început un mult mai modest volum de versuri care poate peste un an va începe să se structureze şi să capete personalitate. Cele vreo 20 de texte sînt inegale valoric şi nu ating nivelul Totului nici la vîrful lor, dar sînt ceva, o cărticică. Proză nu pot scrie deocamdată, dar se tot îngrămădesc detalii în jurnalu-ăsta, şi poate, cum scriam şi altădată, principiul termitierei va acţiona. Am ani la dispoziţie pentru asta. In scrisul meu concret (privind lucrurile lucid şi realist) cele mai plauzibile creode ar fi: a) să continui versurile din noua carte; b) să scriu articole foarte multe, adică să preiau concret, la revista noastră, o rubrică de poezie. Nu văd altceva deocamdată. Eseu şi poezie. Poate cîteva traduceri. In alt plan, ce va trebui să fac în următorul interval de timp: a) să mă angajez într-o redacţie de revistă sau editură. Voi avea, probabil, mai multe oferte, şi trebuie să aleg cu grijă. Sînt două tipuri posibile de posturi: unele de muncă reală, posturile „mari”, unde prestigiul e mare şi de unde poţi influenţa viaţa literară, iar altele — aşa-zisele sinecure, servicii fictive, în care nu faci nimic, dar ai timp de scris şi de trăit. Greu de ales între ele: în primul caz rişti să nu mai ai timp de scris, în al doilea rişti marginalizarea socială. Dă-mi voie să nu aleg acum; b) în privinţa strategiei de publicare, cred că ar trebui să urmez acest traseu: 1. Levantul, chiar anul ăsta. E prioritatea absolută. 2. Reeditarea Visului în forma originară, tot anul ăsta (şi atît anul ăsta). 3. La anul: o antologie personală de versuri, şi 4. La adinei tinereţi. Nu mă gîndesc mai încolo, deşi poate ar fi cazul să fac ceva şi cu Eminescu. 5. Poate că aş avea nevoie, de fapt, de două antologii personale (poeme lungi şi „de amor”), deci aş ajunge, cu ce am pînă acum, la 6 (şi chiar şapte — Jurnalul…) posibilităţi de apariţii editoriale. Pielea ursului văd că e mare şi miţoasă.
’89 a fost, obiectiv vorbind de data asta, un an mare, cum poate o dată în viaţă îţi e dat să trăieşti. ’90 va fi un an greu, la fel de important, anul în care apele se vor despărţi de uscat.

3 ian. Gîndesc şi vorbesc greoi, şi sînt primul care nu se miră de asta. De zile întregi nu fac decît să mă uit la televizor. Nici un limbaj interior, în afară poate de cel al visului, căci visez mult, nu se generează. Atrofiere, anchiloză, asta-i realitatea: ca artist sînt mai ruinat decît economia naţională. Un fel de optimism ţicnit e tot ce umflă băşica de săpun care nu răspunde (nici măcar asta nu face) la numele de M. C. Să cobor, să reintru pe porţile care-mi sînt acum ocultate, să reîn-tîlnesc spaţiile acelea vaste, materne… Uite visul pe care cred că nu l-am povestit niciodată (e vechi): mă aflam în faţa unui zid imens, faţada obtuză a unei construcţii ca din Valea Regilor. Zid alb, puternic luminat, uşor înclinat spre partea de sus, ca al unei piramide. Deodată în el s-a desfăcut o poartă, prin care am intrat într-o bibliotecă de mărimea unui hangar.
Recitesc Divina Comedie, una dintre puţinele cărţi care se pot îndura după o revoluţie. Da, chiar intrăm într-o bravă lume nouă. Puţin din ce am făcut pînă acum mai poate părea actual şi important. Pentru scris, momentul e violent inhibitor, dar poate că, prin dublă negaţie, pentru mine va fi şansa unui început, a unei ieşiri.
Voi fi poate redactor la Contrapunct.

4 ian. (0:30) Viziunea de pe 31 aug. s-a repetat noaptea trecută. Aţipisem, cînd ceva m-a făcut să deschid brusc ochii. Figura lui am văzut-o doar o secundă, apoi a dispărut. A rămas dormitorul întunecat, Cri dormind lîngă mine, iar în mine o ciudată teamă calmă, nedureroasă. Era aşezat (poate, oricum, îl vedeam de la brîu în sus) lîngă pat, în dreptul piepturilor noastre, şi ne privea. Era de data asta un bărbat cu o faţă prelungă şi foarte ştearsă — nu ca personalitate a trăsăturilor, ci de parcă o coajă de sticlă s-ar fi suprapus peste ele —, cu părul cărunt şi rar lipit de tîmple. Purta un veşmînt alb, nedefinit.
10 ian. Păşim pe gheaţă subţire spre cine-ştie-ce. Alternăm (şi alternez, în mica lume M. C.) încrederea cu neliniştea şi entuziasmul cu cea mai adîncă disperare. E începutul unei lumi noi şi totul se schimbă din mers într-un ritm tofflerian. Acum ne e atît de limpede că distrugerea vechiului (deşi atît de apropiatului în timp) regim a fost doar prima etapă, explozivă, a revoluţiei, şi că trăim acum în a doua, trăim în tot atît de mare pericol. Lupta trebuie cîştigată peste tot şi pe toate planurile de oamenii curaţi şi competenţi. E lupta cu ticăloşii care umpluseră vîrful piramidei, şi care nu vor ceda singuri, cum nici tătucul lor n-a cedat. Sper că vom găsi mijlocul de a-i potoli, de a ne deparazita. Eu sînt într-o alergătură continuă, trăiesc un haos turbionar şi extenuant. Scoatem revista Contrapunct, care ar putea să devină liantul generaţiei noastre. Dar sînt făcut pentru o viaţă de redacţie? Ce slujbă mi-ar conveni, ţinînd seama că singura mea raţiune de a exista (şi singurul mod de a fi fericit) este scrisul? Nu-mi place „gazetăria”, fie ea şi literară, prefer oricînd o sinecură oarecare; totuşi m-aş angaja aici, fiindcă voi avea 3-4 zile libere pe săptămînă. Totul e însă provizoriu, nesigur, nimeni nu ştie ce va fi.

Doamne, încă nu-mi pot face o imagine a ceea ce-a fost! Am prins revoluţia şi vom trăi într-o democraţie! Realmente nu se poate încă înţelege. Mă-ntreb cum va arăta pagina de jurnal de peste exact un an.
încep să simt ura unora, pe măsură ce mă implic în viaţa literară. Mi-e greu s-o suport, dar trebuie să mă obişnuiesc. Trebuie să merg înainte ca o tanchetă, pentru că sînt unul dintre acei oameni care se află pe creasta valului şi de care depinde totul acum. E vreme de luptat şi trebuie să lupt. Scrisul — pe mai tîrziu. Acum e nevoie să urnim lucrurile.
Esenţial: să-mi păstrez curajul de a ieşi oricînd din orice joc, de a părăsi oricînd totul şi de a mă întoarce la singurătatea, anonimatul şi sărăcia dinainte. Cu nici un preţ nu trebuie să mă las tîrît de bulgărele de zăpadă al puterii, prestigiului sau opulenţei. Cînd nu se va mai putea, mă voi retrage. Asta se poate-ntîmpla azi sau peste zece ani.
11 ian. Mă-nfioară mîndria de a fi scris Levantul. E certitudinea că va mai fi ce a fost, că voi mai scrie.

17 ian. Am făcut un lucru foarte bun, şi anume m-am retras de la Contrapunct. Greşeam dacă mă implicam în viaţa literară. Cu orice risc, trebuie stat deoparte, trebuie continuată vechea viaţă. Pentru că scopul nu e notorietatea şi nici poziţia socială, e literatura. Nici măcar nu-mi pun problema din ce voi trăi. Voi atinge iar puritatea artistului adevărat, care se fereşte de contactul cu alţii, care se ascultă şi se înţelege pe sine. Voi reîncepe să citesc şi să scriu, voi ieşi din vîrtej. Nu era treaba mea să ies în faţă, să scriu un articol pe săptămînă, să apar la radio şi TV Vreau un loc de muncă minor, ferit, care să nu mă acapareze, să-mi lase timp. Tulburarea mea nervoasă — extraordinar de violentă în ultimul timp (cînd m-am certat cu Cri şi cînd am simţit uneori că nu mai pot şi nu mai vreau să trăiesc) — venea şi de aici, din dilema asta. Mă simt acum, deja, mult mai bine.
Am citit azi-noapte, cu vechea plăcere, fragmente din Jurnalul lui Kafka.
Scrisori de la oameni care au citit REM. Dar biata mea carte a nimerit rău… slavă Domnului!

20 ianuarie încep un nou Pynchon, The Crying of Lot 49.
N-am la mine maşina de scris. Mi-e greu fără ea. Observ că înaintînd pe drumul ăsta cleios, brînzos, hrănitor şi mur-dăritor simultan, al vîrstei, capăt obiceiuri-ritual, mă întortochez în fantasme reci, materiale, ca nişte ţevi de aluminiu. Cafeaua de dimineaţă, ordinea din casă, anumite mişcări în anumite situaţii, un limbaj formalizat, stînjenitor de precis. Mi-aş dori mult o maşină de scris electrică, mai silenţioasa şi mai feminină.
După o lună de hăituiala şi vertij, mă retrag în matcă. E prima dimineaţă liniştită. Soare de iarnă, mare şi sclipitor, afară. Blocurile muncitoreşti dizolvate în lumină. Cerul foarte puţin albastru, de amintire învechita. Sînt singur. Nimic nu e schimbat. M-am reîntîlnit cu mine după o lună de uitare. Sînt tandru cu mine, cum aş fi cu o iubită regăsită. îmi mîngîi părul, pieptănat acum cu cărare la mijloc. Ascult ce îmi povestesc singur, ascult încordat, dar, ca în vis, nu înţeleg cuvintele pe care le aud. Nu am încă acces la mine. Jumătate din mine doarme în racla de sticlă, în mijlocul pădurii adormite.
A gîndi — verbul Gemenilor. Şi e adevărat, gîndirea devine tot mai tiranică între compartimentele psihicului meu. Acum e o gîndire fără substanţă, sau care îşi e sieşi substanţă. Gîndesc aşa cum imaginam în adolescenţă: vedeam imagini, dar ele nu formau o lume. Poate că, la fel ca atunci, dar în planul meditaţiei, în cîţiva ani am să reuşesc să devin, dintr-un om care gîndeşte, un gînditor. Dacă aş duce o anume viaţă, dacă nu aş trăi în paradox şi ipocrizie, ştiu că ar fi aşa. Sînt între paliere, poate între poezie şi mistică, magie, iluminare, plenitudine, distrugere. Sau între ficţiune şi realitate (dar cea adevărată, nu cea din jur). Sandu M.: „N-ai avut vreodată impresia că realitatea se trage într-o parte ca o perdea şi că din spatele ei apare altceva?” I-am spus de cartea lui Frigyes.
Aş vrea să continui Orbitor. Ar fi tocmai căutarea a ce e „dincolo”, a „ieşirii”. Nu roman, mai curînd biografie, memorii, eseu, gîndire pură, poem. Lax, dezordonat, înnebunitor…

Did you like this? Share it:

Adauga comentariu...

comentarii cu facebook

3 thoughts on “Jurnal de Mircea Cartarescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *