Se numea Sarah de Tatiana de Rosnay

Îmi doresc enorm de mult să citesc cartea Se numea Sarah de Tatiana de Rosnay. În sfârşit am găsit-o la un preţ decent pentru România, pe elefant.ro e la reducere de 25%, 37.43 lei (50 de lei nu îmi vine sa dau pe o carte).  Mi-am comandat-o şi de abia aştept să o savurez. Voi reveni cu un update.

O carte impecabilă, file excelente, fine, îţi e drag să răsfoieşti fiecare pagină, îţi vine să le mângîi (ca blana unei pisici) aşa de fine sunt :)

Update: Doamne ce carte! O carte care chiar merită să fie citită! Am citit-o pe nerăsuflate, nu mai îmi venea să o las din mână … Ce poveste! Ce relatare! Am înţeles atât de multe despre Holocaust :( Ce oameni nemiloşi, ce ticăloşi, şi ce fapte pline de groază s-au întâmplat în timpul raziei din 1942 de la Velodrome d`Hiver, în inima Parisului, unde un faimos stadion acoperit, unde se ţineau concursurile de ciclism, mii de familii de evrei,  au fost închise acolo, zile întregi, în condiţii îngrozitoare. Apoi trimise la Auschwitz. Şi gazate. Doar pentru că erau evrei. Ruşine!!!

Cât de greu îţi este să îţi imaginezi acest scenariu:

Ziua se târa, nesfârşită, insuportabilă. Ghemuită lângă mama ei, fetiţa privea cum familiile din jur îşi pierdeau încetul cu încetul minţile. Nu era nimic de băut, nimic de mâncare. Căldura era înăbuşitoare. Aerul era plin de un praf fin şi uscat, care îi înţepa ochii şi gâtul.
Marile porţi ale stadionului erau închise. De-a lungul fiecărui zid, poliţişti cu chipuri sumbre îi ameninţau în tăcere cu armele. Nu aveai unde să mergi şi nici ce să faci. Doar să stai aici şi să aştepţi. Ce anume? Ce avea să li se întâmple, familiei ei, acestei mulţimi de oameni?
împreună cu tatăl ei, încercaseră să găsească toaletele, în celălalt capăt al arenei. Ii izbise o duhoare insuportabilă. Erau prea puţine toalete pentru o asemenea mulţime şi, curând, devenirâ ne funcţionale. Fetiţa trebuise să se ghemuiascâ lângă perete ca să se uşureze, luptându-se cu nevoia copleşitoare de a vomita, astupându-şi gura cu mâna. Oamenii îşi făceau nevoile pe unde apucau, ruşinaţi, înfrânţi, ghemuindu-se ca animalele pe podeaua mizerabilă. Fetiţa văzu o femeie în vârstă, respectabilă, ascun-zându-se după haina soţului ei. O altă femeie icnea îngrozită, ţinându-se cu mâinile de gură şi de nas şi clătinând din cap.
Fetiţa îşi urmă tatăl prin mulţime, înapoi la locul unde o lăsaseră pe mama ei, trebuind să-şi facă loc prin gloată. Tribunele erau înţesate de boccele, bagaje, saltele, cărucioare, iar arena era neagră de oameni. Câţi oameni erau aici? se întrebă. Copiii alergau pe culoare, murdari, transpiraţi, ţipând după apă. O femeie gravidă, aproape leşinată din cauza căldurii şi a setei, ţipa din toate puterile că o să moară. Un bătrân se prăbuşi brusc, pe solul prăfuit. Chipul lui albăstrui se contorsiona şi tresărea. Nimeni nu se mişcă.

Fetiţa se aşeză lângă mama ei. Femeia devenise tăcută. Aproape că nu mai vorbea. Fetiţa îi luă mâna şi i-o strânse; mama nu îi răspunse. Tatăl se ridică şi îi ceru unui poliţist apă, pentru copilul şi soţia lui. Bărbatul îi replică scurt că deocamdată nu există apă. Tatăl afirmă că asta era abominabil, că nu puteau fii trataţi ca nişte animale. Poliţistul îi întoarse spatele.
Fetiţa îl văzu din nou pe leon, băieţelul pe care îl zărise în garaj. Umbla fiară ţintă prin mulţime, privind spre porţile mari. Observă că nu purta steaua galbenă. Ii fusese smulsă. Fetiţa se ridică şi se duse la el. Chipul îi era murdar, avea o vânătaiepe obrazul stâng şi alta pe claviculă. Se întrebă dacă şi ea arăta la fel, obosită şi lovită.
— Eu plec de aici, îi zise el, cu voce joasă. Părinţii mei mi-au zis. Acum.
— Dar cum? întrebă ea. Poliţia n-o să te lase să ieşi.
Băiatul o privi. Era de vârsta ei, avea zece ani, dar părea mult mai mare. Nu mai păstra nimic copilăresc în înfăţişare.
— Găsesc eu o metodă, răspunse el. Părinţii mi-au zis să plec. Ei mi-au smuls steaua. E singura soluţie. Altminteri, e sfârşitul. Sfârşitul pentru noi toţi.
Din nou, simţi că o străbate un fior rece. Sfârşitul? Era, într-adevăr, sfârşitul?
El se uită lung la ea, cu o privire uşor dispreţuitoare.
— Nu mă crezi, nu-i aşa? Ar trebui să vii cu mine. Scoate-ţi steaua, vino cu mine acum. O să ne ascundem. O să am grijă de tine. Ştiu ce să fac.
Fetiţa se gândi la frăţiorul ei care o aştepta, ascuns în dulap. Mângâie cheia şlefuită din buzunar. Ar putea să plece cu băiatul ăsta ager şi isteţ. Ar putea să-l salveze pe fratele ei şi să se salveze pe sine.
Dar se simţea prea mică, prea vulnerabilă să facă aşa ceva singură. Era prea înspăimântată. Iar părinţii ei… Mama ei, tatăl ei… Ce se va întâmpla cu ei? Băiatul ăsta spunea adevărul? Putea să aibă încredere în el?
Simţindu-i nehotârârea, el îi puse o mână pe braţ.
— Vino cu mine! o îndemnă.
— Nu ştiu, murmură ea. El se dădu înapoi.

Cartea începe cu un eveniment din Paris, Iulie 1942, în două pagini descrie desciderea poliţiştilor într-un apartament unde locuia o familie de evrei (părinţii împreună cu o fetiţă de 10 ani şi un băieţel de doar 2 anişori) pentru a-i duce pe stadion, alături de celelalte familii de evrei.

— Deschideţi! Poliţia! … Mama îşi duse o mână la gât, iar fetiţa observă cât de palidă era. Părea stoarsă de puteri, îngheţată, de parcă nu mai putea să facă nicio mişcare. Fetiţa n-o mai vazuse niciodată pe mama ei atât de înspăimântată şi îşi simţi gura uscată din pricina îngrijorării.

Tatăl se ascundea în fiecare noapte în beci, se gândeau că numai bărbaţii erau în pericol, nu şi femeile şi copiii.

După primele două pagini urmează alte două pagini în care evenimentele  se mută în anul 2002, tot în Paris. O familie cu o fetiţă de 11 ani. Ea, americancă, jurnalistă, căsătorită cu un francez, urmează să se mute în vechiul apartament al bunicii soţului. Exact apartamentul în care, în urmă cu 60 de ani, poliţiştii băteau la uşă pentru  a deporta familia de evrei la Auschwitz.

Paginile cărţi continuă cu relatarea, în paralel, a vieţii celor două familii la 60 de ani distanţă. (câteva pagini continuarea evenimentelor de la Auschwitz pe urmă alte pagini cu viaţa jurnalistei şi tot aşa mai departe).

Mama începu să plângă cu suspine, la început mai încetişor, apoi mai tare. Fetiţa o privea uluită. Niciodată în cei zece ani ai ei nu-şi văzuse mama plângând. îngrozită, se uita cum lacrimile alunecau pe chipul ei alb, încreţit. Ar fi vrut să-i spună să nu mai plângă, căci nu putea îndura ruşinea de a o vedea scâncind în faţa acestor străini. însă bărbaţii nu acordau nici o atenţie lacrimilor femeii. îi cerură, în schimb, să se grăbească. Nu era vreme de pierdut.
în dormitor, băieţelul continua să doarmă.
– Dar unde ne duceţi? se tângui mama ei. Fiica mea e franţuzoaică, s-a născut la Paris, de ce trebuie să vină şi ea? Unde ne duceţi?
Bărbaţii nu mai rostiră nici un cuvânt. Stăteau lângă ea, ameninţători, uriaşi. Ochii mamei erau albi de frică. Se duse în camera ei şi se prăbuşi pe pat. După câteva secunde se întoarse spre fetiţă. Vocea îi era un şuier, chipul, o mască încordată.
– Trezeşte-l pe fratele tău. îmbrăcaţi-vă, amândoi. Ia nişte haine, pentru el şi pentru tine. Repede! Grăbeşte-te, acum!
Fratele ei amuţi de groază când se uită pe furiş şi îi văzu pe cei doi bărbaţi. O privi pe mama lui, răvăşită, suspinând, încercând să împacheteze, îşi adună toate puterile pe care le avea în trupul lui de patru anişori şi refuză să se mişte. Fetiţa încercă să-l convingă, dar el râmase nemişcat, cu braţele lui micuţe încrucişate la piept.
Fetiţa îşi scoase cămaşa de noapte şi îmbrăcă o bluză de bumbac şi o fustă. îşi strecură picioarele în pantofi. Fratele ei o privea. O auzeau pe mama lor cum plângea în camera ei.

— Mă duc la locul nostru secret, şopti el.
— Nu! îl grăbi ea. Trebuie să vii cu noi.
II apucă de mână, dar el se smuci din strânsoarea ei şi se strecură în dulapul lung şi adânc, ascuns în peretele din camera lor. Locul unde se jucau de-a v-aţi ascunselea. Se furişau acolo tot timpul, încuindu-se înăuntru, de parcă ar fi fost căsuţa lor. Maman şi papa ştiau despre asta, dar se prefăceau mereu că nu ştiu. Ii strigau şi întrebau cu glas tare, veseli: „Dar unde s-or fi dus copiii ăştia? Ce ciudat, erau aici acum un minut!” Iar ea şi fratele ei chicoteau încântaţi.
Aveau acolo o lanternă, câteva perne, jucării şi cărţi, chiar şi un bidonaş cu apă, pe care maman îl umplea în fiecare zi. Fratele ei nu ştia încă să citească, aşa că fetiţa îi citea cu glas tare Un drăcuşor simpatic. Băieţelului îi plăcea la nebunie povestea orfanului Charles şi a îngrozitoarei Madame Mac miche şi felul cum Charles se răzbunase pe ea pentru toate cruzimile ei. Fetiţa i-o recitea de nenumărate ori.
Acum vedea chipul micuţ al fratelui ei, care o privea din întuneric. Strângea la piept ursuleţul de pluş preferat şi nu mai era înspăimântat. Poate că o să fie în siguranţă acolo. Avea apă şi o lanternă. Şi putea să se uite la pozele din cartea Contesei de Segur, favorita lui fiind cea cu magnifica răzbunare a lui Charles. Poate că deocamdată ar trebui să-l lase acolo. Bărbaţii nu-l vor găsi niciodată. Fa o să se întoarcă după el mai târziu sau în timpul zilei, când vor fi lăsaţi să vină iar acasă. Şi papa, aflat încă în beci, va şti unde se ascunde băieţelul, dacă o să vină cumva sus.
— Ţi-e frică acolo? îl întrebă ea încet, în timp ce bărbaţii strigau după ele.
— Nu, răspunse el. Nu mi-e frică. Incuie-mă înăuntru. N-o să mă găsească.
Fetiţa închise uşa, ascunzând chipul micuţ şi alb, şi întoarse cheia în broască. Apoi o strecură în buzunar. Incuietoarea era ascunsă de un dispozitiv pivotant, sub forma unui întrerupător fals. Era imposibil să vezi conturul dulapului în lambriurile de pe perete. Da, va fi în siguranţă acolo. Era convinsă de asta.
Fetiţa îi murmură numele şi îşi puse palma pe lambriul de lemn.
— O să mă întorc mai târziu după tine. Promit. (pagina 18-19)

 

În celălalt plan: Bertrand împreună cu soţia sa Julia şi fetiţa Zoe vizitau apartamentul…

[…] In cele din urmă, Bertrand îşi băgă telefonul în buzunar şi îşi îndreptă atenţia spre mine, aruncându-mi unul dintre zâmbetele lui largi, irezistibile. De ce am un soţ atât de imposibil de atrăgător? m-am întrebat pentru a mia oară. Când îl cunoscusem, cu mulţi ani în urmă, la schi în Courchevel, în Alpii francezi, fusese genul zvelt, ca un puşti. Acum, la patruzeci şi şapte de ani, era mai masiv, mai puternic, emana masculinitate, „frantuzism” şi clasă. Era ca un vin bun, îmbătrânind cu graţie şi putere, în vreme ce eu eram sigură că-mi pierdusem tinereţea undeva între râul Charles şi Sena şi, cu siguranţă, vârsta de mijloc nu mă făcea să înfloresc. Dacă părul argintiu şi ridurile păreau să sublinieze frumuseţea lui Bertrand, eram convinsă că, în cazul meu, nu făceau decât s-o diminueze.
— Ei, ce zici? mă întrebă el, apucându-mă de fund cu o mână nepăsătoare, posesivă, în ciuda faptului că ne priveau asociatul lui şi fiica noastră. Ce zici, nu e grozav?
— Grozav, repetă Zoe ca un ecou. Antoine ne-a spus că totul trebuie refăcut. Ceea ce înseamnă că, probabil, nu ne vom muta până la anul.
Bertrand râse — avea un râs molipsitor, o combinaţie între o hienă şi un saxofon. Asta era problema cu soţul meu: un farmec ameţitor, pe care îi plăcea să-1 exercite la maximum. Mă întrebam de unde îl moştenise. De la părinţii lui, Colette şi Edouard? Foarte inteligenţi, rafinaţi, culţi. Dar nu fermecători. Surorile lui, Cecile şi Laure? Bine-crescute, foarte deştepte, cu maniere ireproşabile. […] (pagina 25)

 în celălalt plan, apare tatăl fetiţei

[…] In prag apăru un bărbat slab, cu haine mototolite, nebărbierit şi cu ochii roşii, obosiţi; străbătu curtea, ţinându-se drept. Când ajunse în dreptul bărbaţilor, le spuse cine era. Avea un accent pronunţat, la fel ca femeia.
— Luaţi-mă cu familia mea, spuse el.
Fetiţa îşi strecură mâna în cea a tatălui.
Era în siguranţă acum, îşi zise ea. Era în siguranţă, cu mama şi cu tatăl ei. Toate astea nu aveau să dureze mult. Doar era poliţia franceză, nu nemţii. Nimeni nu avea să le facă vreun rău.
Curând se vor întoarce la apartament, şi maman le va pregăti micul dejun. Băieţelul va putea ieşi din ascunzătoare, iar papa se va duce la depoziţia din josul străzii, unde lucra ca maistru şi făcea curele, genţi şi portofele alături de colegii lui, şi totul va fi că înainte. Curând, lucrurile vor fi din nou sigure.
Afară se luminase de ziuă. Strada îngustă era pustie. Fetiţa privi înapoi spre clădirea ei, la chipurile tăcute de la ferestre şi la concierge, care o ţinea la piept pe micuţa Suzanne.
Profesorul de muzică îşi ridică încet mâna, într-un gest de rămas-bun.
îi făcu şi ea cu mâna, zâmbind. Totul avea să fie bine. Urma să se întoarcă repede, toţi aveau să se întoarcă în curând.
Dar bărbatul era extrem de trist.
Pe obraji îi curgeau lacrimi, lacrimi tăcute de neputinţă şi de ruşine, pe care ea nu le înţelegea. (pagina 30)

 

 ne întoarcem în anul 2002
„Aşadar, tu eşti americanca”, afirmase Mame, cu mulţi ani în urmă, chiar în această încăpere, cercetându-mă cu ochii ei cenuşii, gânditori. L’Americaine. Cât de americancă mă făcuse să mă simt, cu nenumăratele mele bucle, cu tenişi şi zâmbetul larg. Şi cât de pur franţuzoaică era această bătrână de şaptezeci de ani, cu spate drept, nas patrician, un coc impecabil şi privire şireată. Şi totuşi, am plăcut-o pe Mame de la bun început. Râsul ei uimitor, gutural. Umorul sec.
Chiar şi azi, trebuia să recunosc că o plăceam mai mult decât pe părinţii lui Bertrand, care încă mă făceau să mă simt „americancă”, deşi locuiam la Paris de douăzeci de ani, eram măritată cu fiul lor de cincisprezece ani şi le dăruisem prima nepoată, pe Zoe.
In timp ce coboram, confruntându-mă încă o dată cu reflexia neplăcută din oglinda liftului, mi-a trecut brusc prin minte că suportasem prea mult timp împunsăturile lui Bertrand, ridicând întotdeauna nepăsătoare din umeri.
Iar astăzi, dintr-un motiv oarecare, pentru prima dată, am simţit că mi-a ajuns. (pagina 32)

Soţia lui Bertrand, de şase ani de zile scria la revista săptămânală americană Seine Scenes, publica o versiune pe hârtie şi una online. Trebuia să scrie despre a şaizecea comemorare a Vel’  d’Hiv’ (16 iulie 1942) Marea razie de la Velodrome d`Hiver. Trebuia să găsească supravieţuitori sau martori de la Vel’  d’Hiv şi să scrie ce s-a întâmplat atunci -fapte concrete, cine o organizează, unde şi când. Începe să se întâlnească cu diferite persoane şi să descoase ¨ceva îngropat în trecut. Ceva despre care nimeni nu vorbea.¨

Aflase că fuseseră peste 4000 de copii evrei închişi la Vel’  d’Hiv’ , cu vârste cuprinse între 2 şi 12 ani, majoritatea erau francezi, născuţi în Franţa. Nici unul nu se întorsese de la Auschwitz.

Citeşte cartea pentru a afla ce s-a întâmplat cu fetiţa, dacă a reuşit să-şi salveze frăţiorul încuiat în  dulapul secret. Ce s-a întâmplat cu jurnalista, de cine s-a îndrăgostit soţul acesteia şi cum l-a părăsit după ce urma să-i dăruiască un al  doilea copil.

 

Did you like this? Share it:

Adauga comentariu...

comentarii cu facebook

15 thoughts on “Se numea Sarah de Tatiana de Rosnay

  1. am citit cartea .de doua ori…..si cred k mai vreau.m-a marcat .am cumparat-o dintr-o librarie din c-ta si iubitul meu ma intreba dak am facut o alegere buna.sa dai 50 de lei in zilele noastre pe o carte e un act de mare curaj.e dureroasa si timp de cateva luni nu vreau sa mai citesc altceva caci e ca si cum as vrea sa ocolesc gustul amar cu care am ramas dupa ce am inchis cartea nu vreau….akum o pastrez pe noptiera mea alaturi de parfumuri costisitoare dar care sunt atat de ieftine in comparatie cu aceasta carte.

  2. Melly, am citit-o si eu!Intr-adevar o carte super!Titulul in engleza e Sarah’s Key.Sa citesti si The boy with the striped pajamas.
    Am mai citit cateva biografii.Una scrisa chiar de un tip care crescuse in Ro,Elie Wisel-Night.
    Sunt mare fan Holocaust si nu pot sa imi inchipui cum unii pot sa afirme ca nu a existat.

    1. Cred că este o atrocitate să negi Holocaust-ul… foarte urât din partea acelora care încearcă să ascundă sub preş toată oroarea. Au murit milioane de oameni nevinovaţi şi nu poţi să rămâi insensibil. Pare desprins de orice formă umană, cum e posibil să moară 6 miloane de evrei, doar pentru că s-au născut evrei?!. E mai mult decât condamnabil.
      Şi din România au fost deportaţi aprox. 3000 de romi în perioada mareşalului Antonescu.

    1. multumesc pentru titluri… le trec pe listă, în lb. engleză nu prea îmi place să citesc cărţi :( nu sunt AS şi cuvintele au atât de multe înţelesuri încât trebuie să stau cu dicţionarul …. era un timp când îmi plăcea să citesc în franceză :)

      ps. am citit recenzia jurnalului Annei Frank, pare interesant, am vazut şi “anexa” din muzeu aici http://www.annefrank.org/en/Subsites/Home/Enter-the-3D-house/#/house/0/hotspot/5205/video/

      in ultimul timp parca am citit prea multe carţi triste, pline de durere, relatări copleşitoare, parcă îmi vine să trec la ceva mai vesel :D si habar nu am ce as putea citi in acest sens. Observ că toata lista de cărţi pe care trebuie să o citesc e plină de beletristică.

  3. Cartile astea triste pe mine ma fac sa apreciez fiecare moment de fericire pe care il petrec alaturi de cei dragi.
    O carte draguta si destul de haioasa e “janine(she is french) my wife by lloyd alexander, poate e tradusa.

    1. Să ştii că ai dreptate. Da! Într-adevăr aşa este… foarte frumos ai punctat. Acuma ma întreb dacă suntem sadice şi ne torturăm sufletul cu durerea din cărţi ca pe urmă să apreciem şi mai mult pe cei care ne înconjoară :) şi pe urmă îi copleşim cu dragostea noastră.

  4. Nu cred ca e rau.Nu ne strica din cand in cand sa ne aminteasca ceva sau cineva ce norocoase suntem.
    Cred ca multi , dar foarte multi ar trebui cumva sa faca sa manifeste asa ceva , nu doar fata de cei dragi dar si fata de cei nevoiasi,profesori,vecini etc!

  5. O caut, abia aștept s-o citesc! Recenzia, comentariile… m-au convins! Mulțumesc mult! Revin cu opinii.
    Făcusem pasiune pentru lectura del genere în timpul liceului. Vă recomand din aceeași serie, despre ororile Holocaustului, alte volume impresionante: ”Capesius, farmacistul de la Auschwitz” – Dieter Schlesak, ”Un secret” – Philippe Grimbert, ”Am fost medic la Auschwitz” – Miklós Nyiszli, ”5 ani la Auschwitz” – Wieslaw Kielar, ”Atunci,acolo… la Auschwitz” – Oliver Lustig,
    “Fabrica morții” de Ota Kraus si Erich Kulka, Wladyslaw Szpilman – ”Pianistul”, ”Noaptea” – Elie Wiesel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *